De mult timp îmi doresc să ajung în Rep. Moldova să vizitez cramele vestite de la Cricova și Mileștii Mici. Ca un făcut (sau nu) am ajuns aici de Ziua Națională, de 1 decembrie.

Pentru mine era prima oară când vizitam Rep. Moldova, nu am plecat cu vreo așteptare. De mult am învățat să mă bucur de lucruri așa cum vin.

Am avut cazare în Chișinău, undeva la un hotel în centru (nu-i dau numele ca să nu se creadă că e reclamă). De afară hotelul nu spunea prea multe, din contră era lipit de un fel de mall, un magazin general, cum era pe vremuri la noi. Însă de cum am intrat în cameră am zis că am greșit locul, că sigur cei de la recepție mi-au confundat numele, că sigur e ceva dubios la mijloc. Camera arăta ca un dormitor de prințesă, așa cum m-am și simțit de altfel pe parcursul întregii mele șederi acolo. Oamenii sunt foarte primitori și dornici să te facă să te simți bine. Hotelul este aranjat cu mult bun gust, totul foarte curat ș fiecare lucru își avea locul lui bine definit, nimic nu era la voia întâmplării.

Seara, orașul se vedea absolut minunat de la etajul 9 al hotelului.

Când am ajuns, am mers până la primul schimb valutar (în vamă cursul era de 1RON = 3MDL, iar in centrul orașului era 1RON = 4MLD). Acolo e de preferat să ai bani cash la tine, pentru că nu peste tot găsești să plătești cu cardul.

A doua zi am pornit spre Cramele Cricova, care se află la aprox. 15 km de Chișinău. Astfel am ajuns în Regatul Vinului.

E musai să faci rezervare pentru turul ghidat, se face printr-un email trimis cu ora și numărul de persoane care vor să viziteze, apoi când ajungi la Crame se face plata la recepție, care e chiar la intrare. Am avut vreo 30 de minute de așteptat până să înceapă turul, așa că am intrat in restaurantul de la intrare să bem o cafea, apă, ceai sau cine ce mai voia. Când am intrat acolo chelnerul tocmai servea pe cineva cu un pahar in care se afla un jeleu din vin (am aflat mai apoi că se numește Jeleu din buchetul Moldovei). Bineînțeles că l-am comandat. A fost absolut divin (un joc de cuvinte, în Moldova se folosește foarte des “di” în loc de “de”).

La ora 13 fix a venit ghidul și a strigat numele celor care aveau rezervare la ora aceasta și apoi ne-a invitat sa luăm un loc în trenulețul cu care aveam să mergem.

La prima oprire în labirintul de străzi, ghidul ne povestește că străzile poartă numele vinului pe care-l păstrează acolo, astfel că vedem Str. Cabernet, Șampanie, Aligote. Toate aceste străzi formează tuneluri care au lungimea de aproape 120 de kilometri, iar hrubele coboară în adâncimea stâncii până la 100 metri de la suprafața solului. Numai bine să te pierzi pe aceste străzi preț de vreo două zile, precum a făcut Gagarin, după cum ne povestește ghidul.

În subteran se înregistrează o temperatură constantă de 12˚C – 14˚C și o umiditate relativă a aerului de 97-98% perfecte pentru a păstra în condiții optime milioanele de litri de vin.

Următoarea oprire este in sala unde se fabrică vinul spumant. Aici aflu despre meseria de remoir. La fiecare două zile, angajaţii rotesc buteliile de vin cu o optime. Doar aşa pot fi eliminate impurităţile din fiecare sticlă, după un proces care durează câteva luni. În fiecare zi o persoană trebuie să rotească cel puţin 30.000 de sticle.

Turul continuă apoi în sălile de degustare, săli spațioase și impunătoare: ”Sala Europeană”, ”Fundul Mării”, ”Sala Prezidențială”, ”Sala cu șemineu”, ”Casa Mare”, “Sala Yuri Gagarin” în care se împletesc elemente de arhitectură clasică cu detalii plastice de moderne, elemente decorative și opere de artă.

Prima sală despre care ne vorbește ghidul este “Sala Yuri Gagarin“. În 1966 când a vizitat Cramele Cricova se spune că a stat în beciurile din Cricova două zile și două nopți consecutive și că la plecare a lăsat o scrisoare în care a spus că i-a fost mai usor să zboare în spațiu decât să iasă din beciurile lor.

Apoi ghidul ne spune despre ”Sala Prezidențială” că este cea mai mare (are 60 locuri) și aici și-a serbat ziua Vladimir Putin când a împlinit 50 de ani.

Apoi ne prezintă sala ”Fundul Mării”, pe care o consideră cea mai frumoasă din complex. Se numeşte “Fundul mării”, datorită faptului că acum 10-11 milioane ani, Moldova se afla pe fundul Mării Sarmatice. Ghidul ne spune că dacă ai să ridici privirea în sus prin labirintul de străzi din subteran, vei putea observa fragmente de scoici, care s-au păstrat perioade îndelungate de timp.

Turul urmeză apoi în colecția impresionantă de vinuri unde președinți, lideri politici, militari, oameni de afaceri au pus vinul la păstrare.

Printre cei care au colecții de vin aici se numără Aleksandr Lukașenko, Vladimir Putin, Angela Merkel, Donald Tusk, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. Tot în crama din Republica Moldova se găsesc şi câteva sute de sticle care i-au aparţinut mareşalului nazist Hermann Goering, colecția i-a fost luată de URSS ca pradă de război: vinuri de Moselle, Burgundia sau Rhein. Ghidul ne povestea că mareșalul și-ar fi lăsat in pădure sticlele de vin (mii de sticle) pe care mai apoi le-ar fi luat armata rusă și după ce s-au cinstit bine cu o parte dintre ele, ceea ce a mai rămas a fost depozitat in crame. Făceam glume între noi că dacă armata rusă a băut până s-au săturat și tot au mai rămas sute de sticle de depozitat, pesemne că mareșalul avea o colecție impresionantă de vin.

Ghidul ne spune că la Cricova, în prezent, sunt depozitate peste 1 milion de sticle şi peste 20 de miloane de litri de vin, îmbuteliate în butoaie speciale. Colecţia naţională de vinuri cuprinde peste 200 de mărci istorice, care nu pot fi vândute sau băute, pentru că fac parte din patrimoniul naţional al Moldovei. Printre toate aceste sticle de vin există una dorită de orice colecţionar. În 1902 a fost turnat un singur lot de 400 de butelii, această butelie este ultima pe Pământ. Această sticlă costă astăzi aproximativ 150.000 de euro. Ghidul ne spune ca “este patrimonul nostru, nu va fi vândută niciodată”. Este sticla de Ierusalim de Paști, un vin evreiesc delicios la vremea lui, produs într-un singur lot restrâns, în anul 1902.

Turul urmează apoi în sala de cinema unde vom urmări un filmuleț despre Cramele de la Cricova. În drum spre cinema, ne oprim în dreptul unui tablou sculptat in lemn care înfățișează o zicală de-a noastră: “la botul calului“.

Apoi ghidul ne întreabă dacă știm de unde vine această zicală. Cum nimeni nu a știut, ne-a povestit că vinul roșu se făcea bun de băut, de obicei, prin noiembrie, decembrie, cănd era frig afară. Țăranii, ca să-l poată bea, puneau cana la botul calului care sufla aer cald și astfel vinul căpăta o temperatură care-l facea băubil. Se știe că vinul roșu se bea nu direct din frigider, ci la o temperatură în jur de 12-14°C.

Turul urmează în sala de cinema unde vizionăm un filmuleț cu legenda Cramelor Cricova, care spune că odinioară un călugăr ce-și ducea veacul pe aceste meleaguri făcea pentru rânduirile bisericești un vin miraculos. Când turcii au năvălit, le-au interzis localnicilor să mai cultive vița de vie, amenințându-i cu moartea. Călugărul s-a ascuns în stâncă și a continuat să producă în secret băutura, până când turcii i-au descoperit indeletnicirea și l-au pedepsit. Unii mai povestesc și astăzi despre ecourile care se aud dinspre stâncă, sunete ce aduc aminte de geamătul călugărului. De aici vine și numele localității Cricova, de la cuvântul slavon „крик” (kric), care înseamnă strigăt.

Pe toate sticlele de vin scrie Nomen est Omen (este o expresie din limba latină, însemnând “Numele este omul” sau care se mai traduce şi în variantele: “Numele atrage soarta”/“Un nume, un destin”/”Un destin în nume”/”Numele este un semn”. Această zicere derivă din credinţa romanilor că fiecare persoană are încifrat destinul în numele său. De asemenea, romanii erau convisi că şi denumirile locurilor influenţau în bine sau în rău faptele şi puterea oamenilor.

Turul se încheie cu o degustare de vin vin alb, demi-sec, precum și cu o vizită la magazinul de vinuri, aflat și el in subteran. Dacă vă bazați pe micul magazin de la intrarea în complex veți fi foarte dezamăgiți, deoarece acolo sunt doar câteva soiuri, pe când în magazin se află mult mai multe. Ar fi de menționat totuși că înapoi în România nu poți trece granița decât cu 4l de vin/persoană si 1l de tărie. Ce păcat…

A doua zi am avut tur cu prânz și degustare inclusă la Mileștii Mici, o altă cramă superbă, cu străzi subterane și care pe mine sincer m-a impresionat mai mult decât Cramele Cricova. Poate și datorită ambianței de acolo.

Și cum nu puteam avea o excursie fără un strop de aventură, în drum spre Mileștii Mici am fost opriți de poliție, poate pentru că avem nr. de Ro, zic eu, deși mai erau și alte mașini de Ro și nu au fost oprite. Polițistul cere actele și cum în Ro ordinea cu care eu sunt învățată să mă legitimez este buletin, carnet, talon de conducere, și aici facem la fel. Polițistul îl ia în derâdere pe șofer cum că ce-i arată buletinul, că buletin are și el și zău că așa îmi venea să-i răspund, în spirit de glumă, evident, că degeaba are buletin dacă nu e de Ro, dar am zis că ratăm bunătate de degustare la cramă și mi-am ținut gluma pentru mine. În sfârșit, după ce s-a uitat pe acte, ne-a controlat în portbagaj, s-a mai uitat o dată în mașină să vadă câți suntem și încotro mergem, ne-a dat drumul să plecăm.

Ajungem la crama Mileștii Mici unde portarul se ia de grupul nostru că ce căutăm, ce vrem, încotro. Ținând cont că acea crama a fost cândva o bază militară, mi-am zis ca omul o fi vreun fost portar de acolo și nu e învățat să vorbească altfel. După primirea călduroasă, ne îndreptăm spre locul de unde luăm trenulețul pentru a merge in subteran.

Lungimea totală a hrubelor  este de 200 km, ceea ce face ca acestea să fie cele mai mari galerii subterane din lume, un adevărat labirint. Doar 55 km sunt amenajați și folosiți, iar traseul care se adresează turiștilor are o lungime de doar 3 km. Adâncimea hrubelor variază între 30 și 85  metri asigurând umiditatea relativă a aerului de 85-95% și o temperatura constantă de +12…+14ºC – condiții ideale pentru păstratea și  maturarea îndelungată a vinurilor sub pământ. Accesul se face atât cu trenulețul, cât și cu autoturismele proprii.

După turul prin cramă, care a fost mult mai scurt decât cel de la Cricova, am ajuns în sala de degustare, unde ne aștepta un prânz cu purceluș la rotisor și o degustare de 7 vinuri (Sauvignon Blanc 2009, Feteasca Alba 2009, Chardoney de colecție (1987), Cupaj Codru 2009, Merlot 2009, Cupaj Codru 1987 și Vin licoros). Și cum nu se putea altfel, am avut și lăutari, cu voci educate și instrumente iscusite. La final am primit cadou două sticle de vin din cele degustat pe care le voi păstra pentru colecția mea personală, asta până la următoarea vizită acolo.

Vinul care mi-a plăcut cel mai mult din cele degustate a fost Chardoney de colecție (1987) și Merlot 2009.

În ziua următoare am pornit spre Chateau Vartely despre care auzisem numai lucruri bune. Renumitul vin Taraboste m-a făcut să vreau să ajung până acolo. Aceeași primire “călduroasă” ca cea a portarului de la Mileștii Mici ne-a întâmpinat și aici cu un strigăt tare să auzim că e închis și nu putem intra decât la magazinul de la poartă. În fine, ne conformăm și luăm câteva sticle, după care plecăm întrebându-ne de ce proprietarii pun la intrare foști paznici de unități militare care nu fac decât să alunge turiștii.

Am căutat să înțeleg de ce au numit acest loc în stil franțuzesc și aflu că moldovenii, în trecut, pentru a se apăra de turci, au tocmit secuii, care au denumit locul acela Varhely (Var = cetate, hely= loc). După ce secuii și-au încheiat contractul, moldovenii rămași au numit locul Orhei, care înseamnă cetățuie sau curte boierească părăsită.

Mi-a plăcut foarte mult vinul licoros alb pe care l-am luat de aici și a fost prima oară când am gustat un vin atât de echilibrat ca gust, arome și cantitate de zahăr din această gamă de vinuri de desert.

De aici mergem spre Castelul Mimi, un vin care mi-a plăcut (am găsit la noi in Kaufland) și am zis că nu pot să ratez acest loc. Aici vizita a constat într-un tur al curții castelului, puteai să mergi la restaurant dacă voiai, însă fiind mulți și acolo aglomerat am zis că rămâne pentru o altă dată.

Am luat două feluri de vin, Mâini în șold și Isterie, care, nu-i așa, nu au cum să meargă unul fără altul. Mi-a plăcut mai mult primul, cu arome de vișine și prune uscate. Isterie aduce mai multe spre mure, cireșe negre și un pic de vanilie. Dar cum nu sunt un avizat într-ale degustării și mă bazez strict pe gustul meu, zic să le încercați pe amândouă.

Următoarea zi am avut ideea nedocumentată bine să mergem în Transnistria la Tiraspol, să vedem tancuri și să mâncăm la un restaurant sovietic, cum se și intitula, de altfel: URSS. Bune toate până ajugem la prima vamă unde ne oprește un polițist, ne întreabă în română încotro, ne face semn să trecem și aia a fost. Pfiu, așa simplu să fie, îmi zic. Nici nu închei bine gândul că apare a doua vamă, unde, de data asta, un militar într-o uniformă ce amintea de armata rusă, ne întreabă încotro și după ce îi răspundem în română, ne face semn să trecem. Deci înțelegea prea bine, zic eu. Și iaca ajungem la a treia vamă, deja m-au lăsat nervii și voiam înapoi. Apăi când apar doi militari cu mâna pe kalașnikovul din dotare, deja m-au luat frisoanele și am zis că până aici a fost. Ne întreabă încotro, își zic ceva pe limba rusă, râd între ei și ne fac semn să trecem, numai că am trecut doar ca să întoarcem pentru că în față a apărut o a patra vamă și aia a fost final de drum. În plus, apoi am citit pe net că trebuia să completăm un formular de intrare in limba rusă și cum niciunul dintre noi nu știa, am zis că a fost mai sigur să ne întoarcem.

În serile cât am stat în Chișinău am ieșit în fiecare seară la un alt restaurant. Am vrut sa gustăm si mâncărurile locului, dar și cu alt specific (găsisem pe tripadvisor unul mongolez, dar era închis când am ajuns).

Am ales într-o seară un restaurant cu specific uzbec, Restaurantul Caravan, la 5 minute de mers pe jos de la hotel. Mi-a plăcut kebabul, salata cu vinete coapte, usturoi si gogoșari și înghețata sărată cu nucă de cocos.

Apoi am ales într-o altă zi un restaurant cu specific local, Restaurantul Sălcioara, despre care am citit ulterior că e preferat si de demnitari sau diplomați pentru mâncarea bună și ambianța plăcută. Aici am făcut cunoștință cu vinul Fautor, un cupaj de Rară Neagră și Merlot absolut minunat (arome de afine, cireșe bine coapte și mure). Tot aici am mâncat un desert format din prune uscate si apoi hidratate în vin roșu, servite cu înghețată de vanilie, o minunăție.

În toate drumurile pe care le-am făcut am rămas plăcut surprinsă de curățenia de pe străzi, de pe marginea șoselei și de pe trotuare. Nu tu sticle aruncate aiurea, nici măcar un sac cu gunoi lăsat la voia întâmplării pe marginea drumului.

Am gustat și plăcintele moldovenești, căci nu era să ajung acolo și să le ocolesc. Și mi-am amintit în copilărie, cum bona care a avut grijă de mine, obișnuia să-mi facă plăcinte cu varză călită, cu dovleac copt și cu mere (pe vremea aia, părinții m-au lăsat în grijă la bunici, dar cum și bunicii lucrau în învățământ și aveau ore la școală care nu le permiteau să stea non-stop cu mine, au angajat o bonă venită din Basarabia, pe care eu am numit-o mama Kati). Și plăcinte ca ale ei am mai mâncat doar în Chișinău. Ce lucru ciudat, cum o simplă aromă te trimite cu zeci de ani în urmă și-ți trezește atâtea amintiri din copilărie. Bona mea era din Basarabia, dintr-un orășel din apropiere de Tiraspol, numit Tighina.

Ar mai fi fost de vizitat și cramele Purcari sau Gitana (se găsește și la noi vinul și este unul dintre preferatele mele, Cabernet Sauvignon), crame pe care le-am lăsat pentru o altă vizită.