Am plecat din Bucuresti cu masina, dimineata devreme sa ajungem in orasul  ce se intinde pe doua continente – Europa si Asia. Multi cred ca Istanbul e un oras asiatic insa centrul lui istoric se afla in partea europeana. El e despartit de stramtoarea Bosfor, cea care face legatura intre Marea Neagra si Marea Marmara.

Orasul s-a numit initial Bizantium dar numele i-a fost schimbat in Constantinopole atunci cand imparatul roman Constantin l-a facut capitala Imperiului Roman Oriental. Abia in 1930, cand Mustafa Kemal Ataturk a proclamat tara republica, orasul si-a schimbat numele in Istanbul.

A fost un drum de 9 ore, dintre care aproape o ora am petrecut-o in granita cu Turcia cand ne-au controlat toate bagajele si apoi inca o ora la intrarea in Istanbul. Drumul prin Bulgaria a fost bun in ceea ce priveste traficul, asta si pentru ca am plecat de dimineata la 5 din Bucuresti, insa strazile bulgarilor nu sunt tocmai bune, iar unele nu au cunoscut asfaltul in ultimii zece ani.

Daca vii cu masina, asa cum am mers noi, vei observa o mare diferenta intre traficul din Bucuresti si cel din Istanbul si vei fi mult mai ingaduitor in traficul din Romania. In Istanbul legea este ca tu sa ai grija de botul masinii tale, urmand ca spatele sa fie in grija celui de dupa tine. Ceea ce va face pe toti soferii sa se bage in fata ta care cum nimeresc, venind din stanga sau dreapta. Este un haos traficul. Cine-si ia permisul in Istanbul, conduce in Bucuresti cu un deget.

Ajunsi la hotel, am dat sa parcam in fata lui, insa la noi a venit un domn care ne-a cerut cheila de la masina pentu a o parca el. Pentru ca ni se parea suspecta problema am mers la receptie unde ne intampina un domn amabil care auzind ca suntem din Romania ne aduce numai laude tarii noastre, ca e frumoasa, ca ii place la noi, ca ii place Hagi si ca sotia lui e romanca. Ne-a explicat frumos de ce cheile de la masina vor sta la portar si de ce el va trebui sa aiba grija de parcarea ei. Acolo fiind o parcare mica, masinile stateau pe 2 randuri, astfel ca cel de pe randul din spate era blocat de cel din fata. Deci valetul se ocupa cu scoaterea masinii din parcare in functie de clientii care plecau.  Bun zic, in acest caz ii dam cheile si ii spunem ca vom mai reveni la masina sa mai luam una alta din portbagaj, el asigurandu-ne ca va fi acolo tot timpul. Si chiar nu a fost nicio problema cu masina.

Oamenii – La servicii ne bat de departe, dar si la talentul cu care-ti iau banii. N-am vazut popor sa aiba in sange mai mult ca ei spiritul asta de negutator. Aproape totul se negociaza, platesti tot ce consumi (chiar daca iti pun in fata o apa plata si tu ai impresia ca e din partea casei), insa sunt atenti cu tine si nu astepti prea mult dupa mancare.

Mancarea – Nimic nu se compara cu castanele prajite, rahatul turcesc cu fistic si alte minuni prin el, toate felurile de baclavale si inghetata aia framantata pe care ti-o puneau in cornet ca si cum ar fi fost ciment sau ceva.In prima zi am colindat prin cartierul Sultanahmet, care este centrul istoric si cultural al orasului pentru ca aici gasesti 6 puncte demne de insemnat pe harta: Hagia Sofia, Moscheea Albastra, Palatul Topkapi, Basilica Cistern, Hipodromul si obeliscul egiptean. Cel mai mult mi-a placut in Sultanahmet imaginea în oglindă a celor doua moschei – Sfanta Sofia si Moscheea Albastra (Hagia Sofia a fost iniţial cea mai mare biserică creştină, a fost ulterior transformata in moschee,  iar acum e muzeu): doua constructii imense de piatra, cu minaretele care se inalta ameţitor spre cer. Desi la exterior pare mai mare si mai impunatoare decat Hagia Sofia, odata ce pasesti pe covoarele rosii, interiorul nu ţi se mai pare cine stie ce. Si, poate nu stiati, dar nu aceasta e cea mai mare moschee din oras, ci Suleymaniye Magnificul, cocoţata pe cel de-al 3-lea deal al Istanbulului. Ce-i drept, Moscheea Albastra are cele mai multe minarete – 6. Se spune ca sultanul Ahmet ar fi poruncit ca moscheea sa aiba minarete din aur (altin) insa arhitectul a inteles (alti) – adica sase minarete.Hagia Sofia – biserica, astazi transformata in muzeu, nu pare prea mare la exterior insa coloanele, cupolele, candelabrele, usile de marmura – totul e la superlativ aici.Am vizitat Moscheea Albastra pe seara pentru ca la pranz erau orele de rugaciune si vizita nu era permisa. Am retinut ca ore de vizita dupa-amiaza: 14:45 si 18:45. Am ajuns fix la 18:45, iar accesul publicului era permis decat o ora, deoarece apoi urma iarasi rugaciunea de seara.Langa mausolee si Fantana lui Ahmet al III-lea e Palatul Topkapi. Mi-a placut parcul cu flori si copaci batrani, unde se relaxau pe iarba cativa turci.Palatul Topkapi se afla in inima Sultanahmetului, partea veche a orasului, langa capodoperele Agia Sofia si Moscheea Albastra, pe malul Marii Marmara. Palatul a fost construit in timpul lui Mehmet al III-lea, pe la 1467 si a fost sursa de inspiratie pentru Mozart atunci cand a compus opera “Rapirea din Serai”. In limba turca, saray inseamnă palat.Intrarea în palat se face pe poarta de langa fantana lui Ahmet al III-lea, constructie emblematica pentru perioada numita Era Lalelelor. De cum pasesti pe aleile primei gradini, lasi in urma agitatia si zumzetul turistilor curiosi care isi indreapta grabit pasii catre Agia Sofia ori catre Moscheea Albastra.

Palatul Topkapi este situat in cel mai inalt punct al promontoriului dintre Cornul de Aur si Marea Marmara, de unde stramtoarea Bosfor se dezvaluie in întreaga sa splendoare. Marginit de mare la est si sud, iar la vest si sud de Parcul Gülhane, fosta Gradina Imperiala, Palatul Topkapi este înconjurat de ziduri de aparare, in care sunt deschise trei porti principale de acces:  Poarta Imperiala, Poarta Otluk şi Poarta Demir, precum si alte cateva porti secundare.

Constructia Palatului Topkapi a inceput in 1460, la initiativa sultanului Mehmed Cuceritorul, si a fost finalizata in 1478, in timpul domniei lui Baiazid al II-lea. In urmatorii 400 de ani, palatul a fost extins, prin adaugarea de noi cladiri individuale, in functie de necesitati.Transformat in muzeu cu noua decenii in urma, palatul se prezinta sub forma unui ansamblu arhitectural, alcatuit din gradini si curţi, imprejmuite de cateva zeci de cladiri de mici dimensiuni, cu cel mult doua niveluri, indeplinind functionalitati diferite (conducerea afacerilor statului, depozitarea Tezaurului Imperial si a Relicvelor Sfinte ale Profetului Mohamed, pastrarea arhivelor imperiale, resedinta sultanilor etc).

Arhitectura Palatului Topkapi este complet diferita de cea a palatelor europene. In timp ce la exterior cele mai multe dintre cladirile palatului se prezinta neatragator, decoratiunile interioare, extrem de elaborate, sunt de o frumusete de-a dreptul coplesitoare. Printre sectoarele palatului care se bucura de cea mai mare atentie din partea publicului vizitator se numara: Tezaurul Imperial, Relicvele Sfinte, Haremul, Consiliul Imperial, Camera de Audienţe si, nu in ultimul rand, Terasa Imperiala. Principala cale de acces in palat o reprezinta Poarta Imperiala (Bab-i Hümayun), ridicata sub domnia lui Mehmed Cuceritorul.Camerele erau mari si luminoase, iar aceste canapele lungi si imbietoare te trimit cu gandul la viata boema a fostilor locuitori ai palatului.Lumina ce intra prin vitralii era linistitoare si estompa din caldura de afara. De altfel, in palat era mult mai racoare decat afara, desi nu exista aer conditionat. Insa intreg palatul este construit din marmura.Peretii sunt impodobiti cu faianta cu diverse modele, insa impactul vizual nu e cel la care va ganditi poate, ci cel din poza de mai jos, neasteptat, cel putin pentru mine, atunci cand am vizitat palatul.Gradinile palatului mai pastreaza si acum florile preferate ale femeilor care locuiau in haremul din palat: trandafirii, pe care aici ii gasesti intr-o multitudine de culori.Haremul constituia resedinţa sultanului, a mamei acestuia, a sotiilor, fiicelor, fiilor, femeilor cu functii de raspundere in administrarea problemelor gospodaresti, a sute de slujitoare si eunuci negri. Singurii barbati, carora le era permis accesul in resedinta sultanilor, erau eunucii, slujitorii care asigurau paza femeilor si raspundeau de mentinerea disciplinei in Harem.

Si am batut la usa Harem-ului 🙂La scurt timp dupa ridicarea palatului Topkapi, vechiul palat, situat in cartierul Bayezid din Istanbul, a inceput sa fie folosit exclusiv ca Harem, in timp ce noul edificiu a devenit sediu al guvernului si administratiei publice, care impreuna au constituit asa-numitul selamlýk. Sultanul Soliman (Süleyman) Magnificul a adus-o la Palatul Topkapi doar pe sotia sa, Hürrem, mutarea haremului din vechiul palat realizandu-se abia in timpul domniei lui Murad al III-lea (1574-1595). Perioada in care Soliman (Süleyman) Magnificul s-a mutat in Palatul Topkapi, impreuna cu Haseki (“favorita”) Hürrem si familia sa a reprezentat apogeul dezvoltarii Haremului Palatului Topkapi.

Extins pe mai bine de 6720 mp, Haremul Palatului Topkapi grupeaza cladiri cu 3-4 etaje, totalizand 259 camere, 46 de toalete, 12 spatii de depozitare pentru articole nealimentare, 8 bai, 8 holuri de intrare, un spital, 2 dormitoare, 4 bucătării, 6 camari pentru alimente si un bazin de înot (piscina).

Intrucat populatia din harem a crescut simţitor odata cu finele secolului al XVI-lea, aici au fost ridicate etaje si construite cladiri anexa, pentru a extinde dormitoarele servitoarelor si apartamentele sotiilor sultanului.

Sectoarele din Harem destinate serviciilor includeau: bucataria, pivnita pentru depozitarea alimentelor, baile, spalatoria, spitalul, precum si dormitoarele servitoarelor si ale eunucilor negri.

Fiecare grupa a personalului de serviciu si grup ierarhic din harem avea propriul spatiu de locuit dispus in jurul unei curti. Apartamentele erau ocupate de eunuci, eunucul sef, concubine, mama sultanului, printii mostenitori si favorite.Departe de imaginea idilica, oglindita in reprezentarile unor mari artisti europeni ai secolelor XVI-XIX, pe cand accesul strainilor in “casa fericirii sultanului” din Palatul Topkapi era interzis, viata in Harem a slujitoarelor suveranilor otomani nu era deloc de invidiat.

O data intrate in Harem, fetele erau invatate sa scrie, sa citeasca, sa cante, sa danseze si, nu in ultimul rand, sa-l faca fericit pe sultan. Dintre acestea, insa, foarte putine ajungeau in iatacul imperial, de regula, cu ajutorul sefului eunucilor negri, care reprezenta cea de a treia putere in sistemul opresiv otoman, dupa sultan si Marele Vizir. Intrucat nasterea unui copil, implica automat dobandirea unui statut superior, iar visul fiecarei fete era sa ajunga viitoarea Valide – puterea suprema in Harem, competitia era extrem de stransa.

Daca nou-nascutul era baiat, exista posibilitatea ca acesta sa devina candva suveran, in dinastia otomana tronul fiind accesibil oricarui fiu al sultanului. Miza fiind extrem de mare, nu de putine ori, rivalitatea dintre mamele fiilor sultanului ducea la violente impinse pana la extrem, otraviri si injungheri. Datorita mutilarilor fizice si psihice la care erau supuse, cu timpul, unele dintre ele deveneau corupte, sfarsind, nu in putine cazuri, pe fundul Bosforului.

Interdictia vizitarii acestui sector al Palatului Topkapi, fapt care a generat numeroase legende, menite sa infierbante imaginatia barbatilor din intreaga Europa, a durat pana in timpul domniei sultanului Selim al III-lea, cand pentru prima data in istorie, sotiilor diplomatilor straini li s-a permis accesul in cladire.

Astazi, intrarea în Harem se face printr-o poarta, aflata in spatele Cladirii Consiliului Imperial, care servea in trecut drept cale de acces pentru eunuci si pentru trasurile ce asigurau transportul nevestelor sultanului. In 1910, Haremul Palatului Topkapi si-a pierdut functia initiala, din ordinal Sultanului Mehmed al V-lea. Dupa ce a fost restaurant, Haremul este astazi deschis publicului larg spre vizitare.Ceva mai putin cunoscut este faptul ca turcii au fost initial monogami dar, in secolul al X-lea, odata cu acceptarea religiei islamice au adoptat si traditia haremului arab, cuvantul definind atat totalitatea femeilor si altor slujitori ai sultanului, cat si locul in care traiesc toti impreuna. Aceasta practica a devenit foarte populara in timpul dinastiilor otomane, pana in 1926, cand Kemal Atatürk a interzis-o cu desavarsire.

Poligamia a cunoscut o dezvoltare fara precedent in secolul al XVI-lea, in vremea lui Suleyman Magnificul (1520-1566). Pana la el femeile traiau in pavilionul cu Faianta, Palatul Topkapi fiind o cladire oficiala a Imperiului. Sotia de origine rusa a sultanului, Roxelana, l-a convins insa pe marele conducator sa-i permita sa se mute aici impreuna cu intregul harem, sclavele si eunucii. Primele apartamente au fost construite de Sinan, arhitectul preferat al sultanului. Constructia a primit noi si noi adaugiri, mai ales in timpul domniilor lui Selim al II-lea si Murat al III-lea. Haremul are acum 400 de camere, dar numai o treime din intregul complex poate primi vizitatori.Muzeul detine cele mai importante relicve – mana dreapta si o parte din craniul lui Ioan Botezătorul, barba si dintii profetului Mahomed, toiagul lui Moise, dar si sabia lui Ștefan cel Mare ori a lui Mahomed  sau a lui David si multe bijuterii si daruri primite de la alte popoare.

In poza urmatoare, sabia cea mare este cea a lui Stefan cel Mare.Dupa vizita la palat, pe seara, ne-am intalnit cu o buna prietena cu care am petrecut ore frumoase povestind despre cele ce se intampla in Taksim si intelegand poate mai bine decat ce e scris in presa de ce turcii s-au razvratit impotriva guvernului. E normal ca dupa zeci de ani de libertate sa fii impotriva unui guvern fanatic religios si cu dorinta de a transforma Turcia in ceea ce este astazi Iranul.

Am luat cina la o terasa pe acoperisul unei cladiri de unde vedeam podurile si vapoarele si canalul ala care despica orasul in doua, dar mai ales moscheile luminate cu minaretele ca niste tepuse in cer.Am ales ca dimineata urmatoare sa o petrecem in Marele Bazar si in Bazarul de mirodenii.  Marele Bazar (deschis in 1461) este cel mai mare din Turcia si cuprinde nu mai putin de 4000 de magazine. Puteti cumpara covoare turcesti, obiecte de ceramica, alabastru sau cupru, bijuterii, haine, incaltaminte, as putea spune chiare orice.Bazarul Egiptean (deschis in 1660) este dedicat aproape in totalitate condimentelor, fructelor si semintelor, dar si dulciurilor turcesti. Cu siguranta veti fi uimit de muntii de condimente dintre cele mai neobisnuite, de ceaiurile cu arome puternice sau difuze, de baclavalele insiropate si de specialitatile de rahat cu fructe, migdale, fistic sau susan.Nu va sfiiti sa gustati din ceaiul cu care veti fi servit atunci cand intrati in magazin si nu uitati sa va targuiti.Dupa ce ne-am plimbat pe stradutele intortocheate am ajuns la Podul Galata  peste Corndul de Aur. Aici sotiorul meu a dorit un sandviş cu peşte pe care-l mai gustase cu ani in urma, insa nu l-a incantat prea tare. Pestele a fost facut in graba pentru ca era coada mare si nu a fost prea bun.Soarele puternic ne-a indemnat sa cautam umbra unei terase si un ceai bun, dar mergand pe stradutele de pe langa Marele Bazar am ajuns in strada hotelului unde stateam, asa ca am zis sa facem  o mica pauza, urmand pe seara sa mergem la Turnul Galata.

Spre turn am luat insa tramvaiul care face legatura intre cartierul Sultanhmet si Galatasary. Biletul a insemnat un jeton cu care intrai pe peronul tramvaiului si costa 3 lire turcesti (aprox. 6 RON). Dupa 2 statii (prima statie dupa ce treceai podul Galata) coboram si o luam la picior pe una dintre stradutele care urca la Turnul Galata. Sunt indicatoare la tot pasul. Strada (daca se poate numi asa) era intortocheata, ingusta, abrupta si cu multe scari, dar cocheta si linistita. De fapt, de aici incepe zona cosmopolita a Istanbulului, cu multe cafenele, restaurante, buticuri.

Am asteptat vreo 15 minute la coada la bilete pentru a urca in turn. Acolo se urca cu liftul si pe seara cozile sunt mari deoarece multi turisti doresc sa admire un apus peste Bosfor vazut de sus. Pentru cei care au rau de inaltime, exista un restaurant in varful turnului de unde se poate admira peisajul mai lejer, insa pentru cei dornici de aventura, in varful turnului se poate iesi pe un balcon lat de cat sa pui doua talpi una in prelungirea celeilalte, pavat cu pietre alunecoase si cu un grilaj de care se sprijina toti turistii si care pe alocuri se misca. Neincurajator, dar totusi am fost acolo  🙂Turnul Galata a dominat cartierul Beyoglu inca din anul 1348 cu inaltimea lui de 66.7m. A fost pe rand turn de observatie, inchisoare, hambar naval. Acum e muzeu si un punct de belvedere vanat de turistii din toata lumea. Pentru mine a fost interesanta descoperirea lui, citirea legendei despre aviatorul care a zburat cu aripi facute de el 3.3 km deasupra Bosforului si… cantarea de seara din fata turnului.Dupa vizita in turn am pornit pe stradute. Cand ajungem la intersectia cu strada Istiklal Caddesi, ne intampina tramvaiul nostalgic. Pentru ca e foarte vechi (din secolul al 19-lea) are nevoie tot timpul de mici reparatii. Tramvaiul face cursele arhiplin, calatorii stand si pe scari, ca pe vremuri. Si mai interesant insa e sa strabati strada inchisa pentru masini pe jos. Desi e destul de lata, spre seara artera devine neincapatoare, restaurantele si cafenelele sunt pline ochi si zecile de magazine sunt intesate de cumparatori.Pot spune ca pe Istiklal Caddesi curge doar… miere si nu doar pentru faptul ca practic se gasesc de toate aici, ci pentru ca vitrinele cofetariilor expun o varietate de dulciuri din care curge siropul.

Pe Istiklal Caddesi se afla mai toate ambasadele, bisericile crestine (care sunt ascunse dupa porti sau vreo cladire cu aer boem asa ca trebuie sa casti bine ochii pentru a nu le rata), institute culturale, banci si e locul preferat de cantaretii stradali care mai indulcesc zumzetul trecatorilor.

Bulevardul Istiklal incepe in aproprierea turnului Galata și se termina in piata Taksim. In weekend trec pe Istiklal in jur de 3 milioane de oameni. Pe stradutele din Karaköy, in partea de sud a bulevardului, puteti sa dati peste Tunel – a doua cea mai veche statie de metrou din lume (functionala din 1875).

Mi-au placut  stradutele pline de terase, unde toata lumea statea la cafea, ceai si narghilele, vanzatorii de inghetata care faceau show la orice colt, mirosul de porumb copt si castane prajite, tot felul de bunatati ce ma imbiau din vitrine, era ca un carusel de mirosuri si gusturi care ma zapacea complet.

In cele doua seri in care ne-am plimbat prin Galata si inevitabil am ajuns si in Piata Taksim am asistat la demonstratii si proteste, insa ele nu erau deloc violente, din contra, chiar faceau spectacol cei prezenti. Ceea ce mi-a placut cel mai mult era faptul ca pe strada cea mare care leaga Turnul Galata de piata Taksim, in marea de oameni ce se plimba, incepea cineva sa aplaude si sa strige ceva legat de Taksim si apoi toti aplaudau, era ceva spontan si nu dura mai mult de 30 secunde. In ultima zi am vizitat palatal Dolmabahce. Cateva sute de ani mai tarziu, palatul Topkapi nu mai corespunde cerinţelor sultanului asa ca acesta porunceste sa fie construit un alt palat, tot pe malul Bosforului, insa mai luxos si in tendintele vremii. Astfel, pe la mijlocul secolui al XIX-lea, pe locul unui port al Bosforului, se ridica Palatul Dolmabahce – cel mai mare palat al Turciei, care devine centrul administrativ principal al Imperiului Otoman între 1853 si 1933.Constructia sa a costat la vremea aceea cinci milioane de livre otomane, echivalentul a 35 de tone de aur, dintre care 14 tone au fost utlizate sub forma de foita de aur pentru decorarea plafoanelor palatului.  Aici vei gasi si cel mai mare candelabru din cristal de Bohemia din lume, aflat in mijlocul salonului de ceremonii. De altfel, Dolmabahce are cea mai mare colectie de lustre din cristal de Bohemia si de Baccarat din lume, dar si un covor vechi de 150 de ani, din piele de urs – cadou din partea tarului Rusiei.

Palatul in sine este impunator, insa intr-un stil mult prea modern, astfel ca la final pot spune ca preferatul nostru ramane Topkapi. Istanbul…recunosc ca nu m-a fermecat la primul pas. La inceput ma simteam pierduta la mana sotiorului meu pe strazile pline de musulmani, pe unde auzeai din timp in timp minaretele cantand si chemand oamenii la rugaciune, traficul nebun si faptul ca acolo nu se acorda prioritate la trecerile semnalizate pentru pietoni: treceai cand puteai si cum puteai. 

Insa pe masura ce am inceput sa vizitez si sa cunosc acest oras, el m-a vrajit pe deplin. Este un oras viu in care sa fii roman e o mandrie, toti asociaza romanii cu Hagi, toti spun numai lucruri frumoase despre noi si tara noastra. Aici roman inseamna Gica Popescu sau Hagi, musterii (in traducere clienti) si nu tigan, rom ca in marea parte a Europei pe care am vizitat-o.

Apreciez orasul in primul rand pentru oamenii care te fac sa te simti bine primit si abia apoi pentru locurile frumose. Ahh si sa nu uit, in Istanbul sunt cele mai bune preturi (la orice) pentru cei care doresc o tura de shopping. Cu siguranta il vom mai vizita, fie si numai pentru un weekend prelungit de relaxare, tinand cont ca poti ajunge acolo si hoinari un pic prin oras si apoi sa te intorci in Bucuresti cu 2 plinuri si jumatate de rezervor 😉